Noua şcoală de istoria religiilor

 

Noua şcoală de istoria religiilor

Articolul a aparut in Idei in dialog, august 2006

 

“Totul începe la Sumer!” Aceasta era acum o jumătate de secol o expresie preferată, care camulfa totodată un important principiu metodologic, a pionierilor în istoria religiilor. Expresia lui Kramer, reluată de Eliade, reflecta crezul mai multor generaţii de cercetători şi luneta prin care ei priveau lumea. Sub un alt aspect, expresia revelează în general fascinaţia pe care toţii oamenii, incluzând specialiştii în istoria religiilor, o au faţă de misterul originilor. Bineînţeles că această origine, Sumerul, nu poate avea nici o legătură ideatică ori de praxis religios cu alte universuri religioase precum cel amerindian sau cel aborigen. Repetând una dintre clişeele contemporane, se poate spune că expresia lui Kramer reflectă perspectiva “eurocentrică”, de nu chiar “colonială”, asupra lumii.

Dar dincolo de discuţiile contemporane asupra colonialismului, lumea contemporană este una în care fenomenul religios sociologic predominant este cel monoteist, iar originile, ramificaţiile, asemănările şi deosebirile doctrinare ale unor fenomene religioase precum iudaismul, creştinismul şi islamul necesită încă investigaţii atât din partea istoricilor cât şi a celor interesaţi de implicaţiile religiosului în conflictele politice actuale.

Cele două şcoli de istoria religiei reflectă două perspective diferite tocmai asupra acestor aspecte. Dar, în definitiv, sunt oare cele două şcoli atât de diferite? Şi, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce oare? Eu aş spune că, dincolo de faptul că cele două şcoli diferă în rezultatele investigaţiilor lor asupra aceloraşi fenomene religioase, ele sunt totodată chiar metodologic distincte, distincţia centrală fiind aceea dintre o metodă pozitivistă şi una non- sau post-pozitivistă.

Şcoala de istoria religiilor (religionsgeschichtliche Schule)

Trecând în revistă mai întâi vechea şcoală, ea poate fi privită ca fructul mentalităţii dominante în secolul al nouăsprezecelea, anume pozitivismul, şi a marii şcoli clasice germane. În fond, şcoala de istoria religiilor apare în Germania iar reprezentanţii ei principali - Hermann Gunkel (1862-1932), Wilhelm Bousset (1865-1920), Richard Reitzenstein, Ernst Troeltsch, Rudolf Bultmann - deţin o pregătire solidă în clasice şi filosofie, de nu chiar sunt clasicişti de profesie, precum Reitzenstein. Pentru ei, ştiinţa reprezintă modelul de cunoaştere în genere, iar investigaţia domeniului religios, în măsura în care doreşte să fie predată în universitate, trebuie să urmeze standardele ştiinţifice. Acest lucru face ca şcoala să fie rodul unei tradiţii care ţinteşte întâi de toate să fie “ştiinţifică”, în ciuda faptului că a schimbat de câteva ori definiţia a ceea ce înseamnă acest cuvânt. Şcoala datorează mult în primul rând generaţiei anterioare, unde pot fi menţionaţi Albrecht Ritschel (1822-1899) şi Albert Eichhorn, la rândul lor inspiraţi de Ferdinand Christian Baur (1792-1860) şi împărtăşind principiile de bază ale şcolii întemeiate de cel din urmă la Tübingen. Dincolo de faptul că unele dintre ipotezele lui Baur au fost criticate ulterior de chiar reprezentanţi ai istorismului critic, ideea sa centrală a rămas până astăzi linia de continuitate a întregii tradiţii criticiste. În esenţă, aceasta se referă la metoda de interpretare a textelor sacre, în primul rând Biblia, care ar trebui investigată dintr-o perspectivă istorică şi dincolo de orice angajare metafizică. Influenţat la început de Fichte, Schelling şi Schleiermacher, adică de tot ce era mai nou în domeniul filosofiei la acea vreme, Baur se reîntoarce în cele din urmă la Hegel şi înţelege ştiinţa prin ochii acestuia. Mai mult, unul dintre discipolii săi cei mai faimoşi, Albrecht Ritschel, se inspiră în primul rând din Kant atunci când îşi propune să elimine orice subiectivism, misticism şi pietism, într-un cuvânt orice metafizică, din domeniul religiosului. Cercetarea care are ca obiect religiosul are sens doar dacă se apleacă asupra experienţei religioase, credinţa, asupra imperiului moralei, adică domeniul performativ, şi asupra comunităţilor religioase.

Perspectiva sociologică a şcolii

În special acest din urmă aspect va fi elaborat de şcoala de istoria religiei în contextul dezvoltării interesului pentru sociologie şi a teoriilor sociologice de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului al douăzecilea. Religia devenea în esenţă un fenomen socio-cultural.

Cum ideea de progres, probabil sub influenţa filosofiei lui Hegel, devine esenţială în studiile ulterioare privitoare la societatea umană, şcoala de istoria religiilor divide evoluţia societăţii umane în stadii care evoluează de la simplu la complex, de la politeistic la monoteistic, de la aleatoriu şi improvizaţie la organizat şi planificat. Într-un mod similar cu felul în care Comte vedea lumea urmând trei trepte evolutive de la cea teologică la cea metafizică pentru a încheia cu perioada pozitivistă, membrii şcolii concep umanitatea ca evoluând de la stadiul tribal, care implică o religie animistă cu şamani şi totemuri, la cea a uniunilor de triburi şi regatelor care, o dată cu apariţia agriculturii, dezvoltă divinităţi ale fertilităţii şi eroi civilizatori. Ultimul stadiu ar fi acela al apariţiei oraşelor-state şi liderului atotstăpânitor, elemente care facilitează emergenţa monoteismului. După cum se observă, religia este concepută ca evoluând sub influenţe sociale şi inspirată de contextele sociale. Privitor la religia creştină, aceasta este produsul contextului social iudaic sub influenţe iraniene, anume în ceea ce priveşte motivul zeului salvator. Contextul iudaic pare să fi dat ocazia unui sincretism ideatic în care cultul imperial, religiile de mistere şi religiile orientale, cea iraniană în special, au avut aportul esenţial. Un alt element ar fi gnosticismul care, după Bultmann, cel puţin în varianta mandeeană, dovedeşte influenţe certe în Evanghelia după Ioan. Perspectiva şcolii a întâlnit însă critici şi reformulări. Charles Harold Dodd, spre exemplu, în urma comparării pasajelor mandeene cu cele ioaneice, ajunge tocmai la concluzia opusă, anume că influenţa s-a produs dinspre scrierea creştină spre cea mandeeană.

Presupoziţiile metodologice ale şcolii

Metodologic, modelul de teorie ştiinţifică adoptat de şcoala de istoria religiei este cel pozitivist, anume cunoaşterea se acumulează în mod treptat, pe baza experienţei. În genere, pozitivismul reflectă un optimism epistemologic în care cunoaşterea umană formează un sistem unitar în dezvolatare, un sistem care acceptă ca propoziţii cu sens acele propoziţii cu putinţă de dedus din tautologii sau propoziţii primare, anume acelea bazate pe experienţă. Enunţurile metafizice, cum va spune Carnap, nu pot fi calificate ca adevărate sau false, ci ca fără sens. Dincolo de faptul că epistemologii ulteriori au dezaprobat criteriul pozitivist al sensului, modelul standard pozitivist nu prevede nici existenţa teoriilor sau programelor de cercetare ştiinţifică concurente, lucru descoperit mai târziu de epistemologi, atunci când au observat că acest lucru are loc bunăoară în cercetarea fizică actuală, unde pot fi întâlnite cercetări fie pe baza programului einsteinean, fie pe baza celui elaborat de Bohr.

Tradiţia hermeneutică germană

Germania ultimelor două secole a fost totodată spaţiul apariţiei unei alte tradiţii, cu totul opuse celei ştiinţifice a şcolii de istoria religiilor. Reprezentanţii acestei şcoli, Schleiermacher (1768 - 1834), Dilthey (1833 - 1911), Gadamer (1900 - 2002), au susţinut în mod esenţial că anumite domenii ale cunoaşterii umane, precum istoria, filosofia, dreptul, studiul religiilor, arta, nu pot fi investigate prin metode ştiinţifice, neaplicabile acestor domenii, ci printr-o cu totul altă metodă, anume înţelegerea (ce poate fi o formă de participare sau empatie) obiectului şi a contextului în care este plasat obiectul investigat, fie el un templu babilonian sau egiptean, o amforă grecească sau o istorie romană. Această tradiţie, numită tradiţia hermeneutică, este conştientă totodată de pluralitatea interpretărilor şi de necesitatea unei imersiuni cât mai profunde în atmosfera intelectuală a unui context specific, în măsura în care un membru al unei anumite comunităţi poate face acest lucru într-o altă cultură decât cea proprie şi poate interpreta acea cultură independent de categoriile propriei culturi.

Noua şcoală de istoria religiilor

Dar probabil este timpul să introducem cea de-a doua şcoală, reprezentanţii ei şi proiectul ei de cercetare. Lucrurile au evoluat după perioada postbelică atât atunci când materialele pseudo-epigrafice iudaice au fost mai bine investigate, cât şi după descoperirile manuscriselor de la Qumran. Unii cercetători, Gilles Quispel de la Utrecht spre exemplu, au propus ideea unei origini non-iraniene, ci iudaice, a anumitor teme creştine. Felul în care este descris Hristos de către scrierile novotestamentare este mai apropiat de felul în care este descris personajul ceresc de o materialitate luminoasă, având o formă umană şi şezând întronat pe heruvimi din scrierile profetice şi pseudepigrafice. Colpe afirma deja în 1961 că misterul redemtiv iranian s-a dovedit o “fantomă academică”. Ideea a fost mai departe investigată de Christopher Rowland, Jarl Fossum, Alan Segal (unul dintre apropiaţii lui Culianu), Larry Hurtado, apoi de April De Conick (un discipol al lui Fossum), Crispin Fletcher-Louis, Christopher R. A. Morray-Jones (ucenic al lui Rowland), Carry Newman, Alexander Golitzin şi Andrei Orlov, prieteni ai lui Fossum şi De Conick. După cum remarcă Fossum, este posibil să existe cu totul alte căi de circulaţie a temelor şi motivelor. Revenind bunăoară la disputa dintre Bultmann şi Dodd, Fossum propune o a treia cale. Cele două documente nu s-au influenţat reciproc, ci au fost influenţate de tradiţii mai vechi, prezente în spaţiul Palestinei antice.

Fenomenul religios purtând numele de gnosticism este de ceva vreme cunoscut publicului românesc, dacă ne gândim la faptul că cercetările lui Ioan-Petru Culianu există în librării de o bună perioadă de timp. Cercetătorii contemporani sunt încă departe de a fi elucidat originile şi semnificaţiile tuturor scrierilor gnostice. După cum Fossum a precizat poziţia noii şcoli, gnosticismul nu este privit ca religia ce stă la originile creştinismului, ci ca una dintre ramurile unui trunchi comun din care se dezvoltă totodată creştinismul, rabinismul şi gnosticismul. Mai mult chiar, islamul prezervă la rândul lui importante tradiţii iudaice. Trunchiul este cel al mentalităţilor formulate în perioada celui de-al doilea templu de la Ierusalim (596 î.H. - 70 d. H.).

Problema este însă că, aşa cum majoritatea cercetătorilor acceptă, nu a existat o singură tradiţie iudaică, un singur iudaism, ci o pluralitate de tradiţii delimitate de proprii seturi de scrieri şi, prin urmare, de proprii personaje acceptate drept model şi faţă de care exista o devoţiune specială, spre exemplu Moise (personajul central al Pentateuhului şi al comunităţii saduchee) sau Enoh (personaj central pentru comunităţile care au scris corpusul enohic, cu mare probabilitate în conexiune cu comunitatea de la Qumran), Avraam, Baruh etc. Gnosticismul, iarăşi atât cât putem vorbi de un singur gnosticism, iar nu mai degrabă de gnosticisme, de comunităţi şi tradiţii gnostice, face transparente variate tradiţii iudaice precum cele adamice, enohice, tradiţii Set, Melchisedec, Sofia, Şem şi altele.

Şcoala de la Marquette

In acest context de cercetare, direcţia grupului de la Marquette, ca ramură a noii şcoli de istoria religiei, este una a identificării traditiilor iudaice şi a felului în care comunităţile creştine au prelucrat aceste tradiţii iudaice cu intenţia exprimării propriului mesaj.* Dintre cele mai importante tradiţii pot fi enumerate cele kabod (gloria sau slava divină cu formă umană), cercetată de Golitzin, cele adamice, investigate de Silviu Bunta, şi cele enohice, cercetate de Andrei Orlov. Ceea ce face şcoala de la Marquette apoi este să analizeze traiectoriile acestor tradiţii în spaţiul creştin al lumii patristice astfel încât să poată revela conexiunea intimă, de adâncime, dintre scrierile patristice şi universul biblic. Contrar perspectivei lui Harnack, după care creştinismul greco-roman şi patristic a făcut o ruptură cu universul revelaţiei, scrierile patristice prezervă cu mare acuitate, chiar dacă în hainele agorale ale retoricii greceşti, motivele şi ideile capitale ale scripturilor, acum prelucrate în vederea comunicării propriului mesaj. Yahve şi gloria sau slava cerească, bunăoară, sunt uneori identificate cu Hristos, alteori Hristos apare ca al doilea ipostas şezând pe tronul ceresc.

Diferenţe metodologice între cele două şcoli de istoria religiilor

Revenind cu o idee generală privitoare la metodele noii şcoli, aceasta în esenţă nici nu mitologizează nici nu demitologizează, ci reconstituie mentalităţi şi tradiţii de mentalităţi. Adevărul istoric, deşi pare să treacă într-un loc secund, devine în fapt obiectivul şi ţinta cercetării, în timp ce datele istorice accesibile functionează ca puncte de marcaj în delimitarea contextelor temporale şi spaţiale ale circulaţiei motivelor şi simbolurilor. Căutarea adevărului devine o investigaţie riguroasă şi o conştientă construcţie în funcţie de teoriile noastre despre el, teorii care nu pot fi fantasmagorice deoarece comunitatea cercetătorilor reglează cu mare rigoare acceptarea oricărei teorii. Teoretizarea mediază astfel adevărul într-o continuă aproximare a lui.

În fine, deşi cele două şcoli acceptă anumite metode comune de cercetare precum criticismul textual sau cel formal, ele manifestă totuşi mari diferenţe, care constau în faptul că noua şcoală a renunţat la metoda demitologizării în exegeză şi îşi apropriază tot mai mult metoda hermeneutică. În fapt, nu se poate demonstra istoric că Hristos nu a fost Dumnezeu. Cum am mai spus, cercetarea devine o imersiune în lumea de motive şi simboluri pe care textul o conţine în măsura în care cercetătorul se poate desprinde de cultura şi contextul sau istoric şi de felul în care el vede lumea din perspectiva formării lui intelectuale sau mentale în acest context. În plus, comunitatea academică funcţionează aici ca un puternic arc de control al oricărei deraieri exegetice.

---

* Prin grupul de la Marquette, intitulat “Theophaneia”, mă refer la Alexander Golitzin, Andrei Orlov, Silviu Bunta, Bogdan Bucur, Elijah Mueller şi autorul acestor rânduri. Primul volum manifest al grupului va apărea în iarna aceasta la St. Petersburg în colecţia Scrinium, sub titlul The Theophaneia School: Jewish Roots of Eastern Christian Mysticism (Scrinium III; eds. Basil Lourie and Andrei A. Orlov; St. Petersburg: Byzantinorossica, 2007).