Bradford F. Hinze şi Irfan A. Omar (eds). Heirs of Abraham. The Future of Muslim, Jewish,
and Christian Relations Maryknoll, New York, 2005.

jsri_no_15_andrei_dragos_giulea1.pdf

Pseudo-Ipolit al Romei . Despre Paste

The Watchers’ Whispers: Athenagoras’s Legatio 25,1-3

and the Book of the Watchers

Penultimate version of the article published in Vigiliae Christianae 61,3 (2007) 258-281.

Seeking to See Him at the Festival of Pascha

HEAVENLY IMAGES AND INVISIBLE WARS:

SEVEN CATEGORIES OF BIBLICAL AND EXTRA-BIBLICAL

IMAGERY AND TERMINOLOGY

IN THE ACTS OF THE MARTYRS OF LYONS AND VIENNE¹

                                                     Noua şcoală de istoria religiilor

    Articolul  a aparut in Idei in dialog, august 2006

 “Totul începe la Sumer!” Aceasta era acum o jumătate de secol o expresie preferată, care camulfa totodată un important principiu metodologic, a pionierilor în istoria religiilor. Expresia lui Kramer, reluată de Eliade, reflecta crezul mai multor generaţii de cercetători şi luneta prin care ei priveau lumea. Sub un alt aspect, expresia revelează în general fascinaţia pe care toţii oamenii, incluzând specialiştii în istoria religiilor, o au faţă de misterul originilor. Bineînţeles că această origine, Sumerul, nu poate avea nici o legătură ideatică ori de praxis religios cu alte universuri religioase precum cel amerindian sau cel aborigen. Repetând una dintre clişeele contemporane, se poate spune că expresia lui Kramer reflectă perspectiva “eurocentrică”, de nu chiar “colonială”, asupra lumii. Dar dincolo de discuţiile contemporane asupra colonialismului, lumea contemporană este una în care fenomenul religios sociologic predominant este cel monoteist, iar originile, ramificaţiile, asemănările şi deosebirile doctrinare ale unor fenomene religioase precum iudaismul, creştinismul şi islamul necesită încă investigaţii atât din partea istoricilor cât şi a celor interesaţi de implicaţiile religiosului în conflictele politice actuale. Cele două şcoli de istoria religiei reflectă două perspective diferite tocmai asupra acestor aspecte. Dar, în definitiv, sunt oare cele două şcoli atât de diferite? Şi, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce oare? Eu aş spune că, dincolo de faptul că cele două şcoli diferă în rezultatele investigaţiilor lor asupra aceloraşi fenomene religioase, ele sunt totodată chiar metodologic distincte, distincţia centrală fiind aceea dintre o metodă pozitivistă şi una non- sau post-pozitivistă.   

Şcoala de istoria religiilor (religionsgeschichtliche Schule)

 Trecând în revistă mai întâi vechea şcoală, ea poate fi privită ca fructul mentalităţii dominante în secolul al nouăsprezecelea, anume pozitivismul, şi a marii şcoli clasice germane. În fond, şcoala de istoria religiilor apare în Germania iar reprezentanţii ei principali – Hermann Gunkel (1862-1932), Wilhelm Bousset (1865-1920), Richard Reitzenstein, Ernst Troeltsch, Rudolf Bultmann – deţin o pregătire solidă în clasice şi filosofie, de nu chiar sunt clasicişti de profesie, precum Reitzenstein. Pentru ei, ştiinţa reprezintă modelul de cunoaştere în genere, iar investigaţia domeniului religios, în măsura în care doreşte să fie predată în universitate, trebuie să urmeze standardele ştiinţifice. Acest lucru face ca şcoala să fie rodul unei tradiţii care ţinteşte întâi de toate să fie “ştiinţifică”, în ciuda faptului că a schimbat de câteva ori definiţia a ceea ce înseamnă acest cuvânt. Şcoala datorează mult în primul rând generaţiei anterioare, unde pot fi menţionaţi Albrecht Ritschel (1822-1899) şi Albert Eichhorn, la rândul lor inspiraţi de Ferdinand Christian Baur (1792-1860) şi împărtăşind principiile de bază ale şcolii întemeiate de cel din urmă la Tübingen. Dincolo de faptul că unele dintre ipotezele lui Baur au fost criticate ulterior de chiar reprezentanţi ai istorismului critic, ideea sa centrală a rămas până astăzi linia de continuitate a întregii tradiţii criticiste. În esenţă, aceasta se referă la metoda de interpretare a textelor sacre, în primul rând Biblia, care ar trebui investigată dintr-o perspectivă istorică şi dincolo de orice angajare metafizică. Influenţat la început de Fichte, Schelling şi Schleiermacher, adică de tot ce era mai nou în domeniul filosofiei la acea vreme, Baur se reîntoarce în cele din urmă la Hegel şi înţelege ştiinţa prin ochii acestuia. Mai mult, unul dintre discipolii săi cei mai faimoşi, Albrecht Ritschel, se inspiră în primul rând din Kant atunci când îşi propune să elimine orice subiectivism, misticism şi pietism, într-un cuvânt orice metafizică, din domeniul religiosului. Cercetarea care are ca obiect religiosul are sens doar dacă se apleacă asupra experienţei religioase, credinţa, asupra imperiului moralei, adică domeniul performativ, şi asupra comunităţilor religioase.  

Perspectiva sociologică a şcolii

În special acest din urmă aspect va fi elaborat de şcoala de istoria religiei în contextul dezvoltării interesului pentru sociologie şi a teoriilor sociologice de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului al douăzecilea. Religia devenea în esenţă un fenomen socio-cultural. Cum ideea de progres, probabil sub influenţa filosofiei lui Hegel, devine esenţială în studiile ulterioare privitoare la societatea umană, şcoala de istoria religiilor divide evoluţia societăţii umane în stadii care evoluează de la simplu la complex, de la politeistic la monoteistic, de la aleatoriu şi improvizaţie la organizat şi planificat. Într-un mod similar cu felul în care Comte vedea lumea urmând trei trepte evolutive de la cea teologică la cea metafizică pentru a încheia cu perioada pozitivistă, membrii şcolii concep umanitatea ca evoluând de la stadiul tribal, care implică o religie animistă cu şamani şi totemuri, la cea a uniunilor de triburi şi regatelor care, o dată cu apariţia agriculturii, dezvoltă divinităţi ale fertilităţii şi eroi civilizatori. Ultimul stadiu ar fi acela al apariţiei oraşelor-state şi liderului atotstăpânitor, elemente care facilitează emergenţa monoteismului. După cum se observă, religia este concepută ca evoluând sub influenţe sociale şi inspirată de contextele sociale. Privitor la religia creştină, aceasta este produsul contextului social iudaic sub influenţe iraniene, anume în ceea ce priveşte motivul zeului salvator. Contextul iudaic pare să fi dat ocazia unui sincretism ideatic în care cultul imperial, religiile de mistere şi religiile orientale, cea iraniană în special, au avut aportul esenţial. Un alt element ar fi gnosticismul care, după Bultmann, cel puţin în varianta mandeeană, dovedeşte influenţe certe în Evanghelia după Ioan. Perspectiva şcolii a întâlnit însă critici şi reformulări. Charles Harold Dodd, spre exemplu, în urma comparării pasajelor mandeene cu cele ioaneice, ajunge tocmai la concluzia opusă, anume că influenţa s-a produs dinspre scrierea creştină spre cea mandeeană. 

Presupoziţiile metodologice ale şcolii

Metodologic, modelul de teorie ştiinţifică adoptat de şcoala de istoria religiei este cel pozitivist, anume cunoaşterea se acumulează în mod treptat, pe baza experienţei. În genere, pozitivismul reflectă un optimism epistemologic în care cunoaşterea umană formează un sistem unitar în dezvolatare, un sistem care acceptă ca propoziţii cu sens acele propoziţii cu putinţă de dedus din tautologii sau propoziţii primare, anume acelea bazate pe experienţă. Enunţurile metafizice, cum va spune Carnap, nu pot fi calificate ca adevărate sau false, ci ca fără sens. Dincolo de faptul că epistemologii ulteriori au dezaprobat criteriul pozitivist al sensului, modelul standard pozitivist nu prevede nici existenţa teoriilor sau programelor de cercetare ştiinţifică concurente, lucru descoperit mai târziu de epistemologi, atunci când au observat că acest lucru are loc bunăoară în cercetarea fizică actuală, unde pot fi întâlnite cercetări fie pe baza programului einsteinean, fie pe baza celui elaborat de Bohr.  

Tradiţia hermeneutică germană

Germania ultimelor două secole a fost totodată spaţiul apariţiei unei alte tradiţii, cu totul opuse celei ştiinţifice a şcolii de istoria religiilor. Reprezentanţii acestei şcoli, Schleiermacher (1768 – 1834), Dilthey (1833 – 1911), Gadamer (1900 – 2002), au susţinut în mod esenţial că anumite domenii ale cunoaşterii umane, precum istoria, filosofia, dreptul, studiul religiilor, arta, nu pot fi investigate prin metode ştiinţifice, neaplicabile acestor domenii, ci printr-o cu totul altă metodă, anume înţelegerea (ce poate fi o formă de participare sau empatie) obiectului şi a contextului în care este plasat obiectul investigat, fie el un templu babilonian sau egiptean, o amforă grecească sau o istorie romană. Această tradiţie, numită tradiţia hermeneutică, este conştientă totodată de pluralitatea interpretărilor şi de necesitatea unei imersiuni cât mai profunde în atmosfera intelectuală a unui context specific, în măsura în care un membru al unei anumite comunităţi poate face acest lucru într-o altă cultură decât cea proprie şi poate interpreta acea cultură independent de categoriile propriei culturi. 

Noua şcoală de istoria religiilor

Dar probabil este timpul să introducem cea de-a doua şcoală, reprezentanţii ei şi proiectul ei de cercetare. Lucrurile au evoluat după perioada postbelică atât atunci când materialele pseudo-epigrafice iudaice au fost mai bine investigate, cât şi după descoperirile manuscriselor de la Qumran. Unii cercetători, Gilles Quispel de la Utrecht spre exemplu, au propus ideea unei origini non-iraniene, ci iudaice, a anumitor teme creştine. Felul în care este descris Hristos de către scrierile novotestamentare este mai apropiat de felul în care este descris personajul ceresc de o materialitate luminoasă, având o formă umană şi şezând întronat pe heruvimi din scrierile profetice şi pseudepigrafice. Colpe afirma deja în 1961 că misterul redemtiv iranian s-a dovedit o “fantomă academică”. Ideea a fost mai departe investigată de Christopher Rowland, Jarl Fossum, Alan Segal (unul dintre apropiaţii lui Culianu), Larry Hurtado, apoi de April De Conick (un discipol al lui Fossum), Crispin Fletcher-Louis, Christopher R. A. Morray-Jones (ucenic al lui Rowland), Carry Newman, Alexander Golitzin şi Andrei Orlov, prieteni ai lui Fossum şi De Conick. După cum remarcă Fossum, este posibil să existe cu totul alte căi de circulaţie a temelor şi motivelor. Revenind bunăoară la disputa dintre Bultmann şi Dodd, Fossum propune o a treia cale. Cele două documente nu s-au influenţat reciproc, ci au fost influenţate de tradiţii mai vechi, prezente în spaţiul Palestinei antice.       Fenomenul religios purtând numele de gnosticism este de ceva vreme cunoscut publicului românesc, dacă ne gândim la faptul că cercetările lui Ioan-Petru Culianu există în librării de o bună perioadă de timp. Cercetătorii contemporani sunt încă departe de a fi elucidat originile şi semnificaţiile tuturor scrierilor gnostice. După cum Fossum a precizat poziţia noii şcoli, gnosticismul nu este privit ca religia ce stă la originile creştinismului, ci ca una dintre ramurile unui trunchi comun din care se dezvoltă totodată creştinismul, rabinismul şi gnosticismul. Mai mult chiar, islamul prezervă la rândul lui importante tradiţii iudaice. Trunchiul este cel al mentalităţilor formulate în perioada celui de-al doilea templu de la Ierusalim (596 î.H. – 70 d. H.). Problema este însă că, aşa cum majoritatea cercetătorilor acceptă, nu a existat o singură tradiţie iudaică, un singur iudaism, ci o pluralitate de tradiţii delimitate de proprii seturi de scrieri şi, prin urmare, de proprii personaje acceptate drept model şi faţă de care exista o devoţiune specială, spre exemplu Moise (personajul central al Pentateuhului şi al comunităţii saduchee) sau Enoh (personaj central pentru comunităţile care au scris corpusul enohic, cu mare probabilitate în conexiune cu comunitatea de la Qumran), Avraam, Baruh etc. Gnosticismul, iarăşi atât cât putem vorbi de un singur gnosticism, iar nu mai degrabă de gnosticisme, de comunităţi şi tradiţii gnostice, face transparente variate tradiţii iudaice precum cele adamice, enohice, tradiţii Set, Melchisedec, Sofia, Şem şi altele.   

Şcoala de la Marquette

In acest context de cercetare, direcţia grupului de la Marquette, ca ramură a noii şcoli de istoria religiei, este una a identificării traditiilor iudaice şi a felului în care comunităţile creştine au prelucrat aceste tradiţii iudaice cu intenţia exprimării propriului mesaj.* Dintre cele mai importante tradiţii pot fi enumerate cele kabod (gloria sau slava divină cu formă umană), cercetată de Golitzin, cele adamice, investigate de Silviu Bunta, şi cele enohice, cercetate de Andrei Orlov. Ceea ce face şcoala de la Marquette apoi este să analizeze traiectoriile acestor tradiţii în spaţiul creştin al lumii patristice astfel încât să poată revela conexiunea intimă, de adâncime, dintre scrierile patristice şi universul biblic. Contrar perspectivei lui Harnack, după care creştinismul greco-roman şi patristic a făcut o ruptură cu universul revelaţiei, scrierile patristice prezervă cu mare acuitate, chiar dacă în hainele agorale ale retoricii greceşti, motivele şi ideile capitale ale scripturilor, acum prelucrate în vederea comunicării propriului mesaj. Yahve şi gloria sau slava cerească, bunăoară, sunt uneori identificate cu Hristos, alteori Hristos apare ca al doilea ipostas şezând pe tronul ceresc.  

Diferenţe metodologice între cele două şcoli de istoria religiilor

Revenind cu o idee generală privitoare la metodele noii şcoli, aceasta în esenţă nici nu mitologizează nici nu demitologizează, ci reconstituie mentalităţi şi tradiţii de mentalităţi. Adevărul istoric, deşi pare să treacă într-un loc secund, devine în fapt obiectivul şi ţinta cercetării, în timp ce datele istorice accesibile functionează ca puncte de marcaj în delimitarea contextelor temporale şi spaţiale ale circulaţiei motivelor şi simbolurilor. Căutarea adevărului devine o investigaţie riguroasă şi o conştientă construcţie în funcţie de teoriile noastre despre el, teorii care nu pot fi fantasmagorice deoarece comunitatea cercetătorilor reglează cu mare rigoare acceptarea oricărei teorii. Teoretizarea mediază astfel adevărul într-o continuă aproximare a lui. În fine, deşi cele două şcoli acceptă anumite metode comune de cercetare precum criticismul textual sau cel formal, ele manifestă totuşi mari diferenţe, care constau în faptul că noua şcoală a renunţat la metoda demitologizării în exegeză şi îşi apropriază tot mai mult metoda hermeneutică. În fapt, nu se poate demonstra istoric că Hristos nu a fost Dumnezeu. Cum am mai spus, cercetarea devine o imersiune în lumea de motive şi simboluri pe care textul o conţine în măsura în care cercetătorul se poate desprinde de cultura şi contextul sau istoric şi de felul în care el vede lumea din perspectiva formării lui intelectuale sau mentale în acest context. În plus, comunitatea academică funcţionează aici ca un puternic arc de control al oricărei deraieri exegetice.  

*               Prin grupul de la Marquette, intitulat “Theophaneia”, mă refer la Alexander Golitzin, Andrei Orlov, Silviu Bunta, Bogdan Bucur, Elijah Mueller şi autorul acestor rânduri. Primul volum manifest al grupului va apărea în iarna aceasta la St. Petersburg în colecţia Scrinium, sub titlul The Theophaneia School: Jewish Roots of Eastern Christian Mysticism (Scrinium III; eds. Basil Lourie and Andrei A. Orlov; St. Petersburg: Byzantinorossica, 2007). 

AREAS OF SPECIALIZATION AND RESEARCH

Christian Origins, History of Patristic Thought, Greek Philosophical and Mystery Traditions, Early Christian Traditions, Byzantine Philosophical and Mystical Traditions; Doctrinal Developments in Byzantium (Trinity, Christology, Pneumatology).

EDUCATION

• Ph.D. in Religious Studies, Patristics (Marquette University) 2003-2008
• Dissertation: “Divine Image and Anthropology in Early Paschal Literature”
• (Director: Rev. Dr. Alexander Golitzin)
• Studies in Classical Languages, Faculty of Theology (University of Bucharest) 1999-2002
• MA, Faculty of Philosophy (University of Bucharest) 1997-1998
• BA, Faculty of Philosophy (University of Bucharest) 1993-1997

PUBLICATIONS

Articles in International Journals and Edited Volumes:

• “Seeing Christ through the Scriptures at the Paschal Festival: Exegesis as Mystery Performance in the Paschal Writings of Melito, Pseudo-Hippolytus, and Origen,” Orientalia Christiana Periodica 74:1 (forthcoming 2008).
• “Incensio Mundi: Pseudo-Hippolytus’ In sanctum Pascha, A Case of Mystery Apocalypse,” in R. Daly, S.J., ed., Apocalyptic Themes in Early Christianity (Baker Academic, forthcoming, 2008).
• “Seeking to See Him at the Festival of Pascha: Glory-Soteriology in Early Christian Paschal Materials and Rabbinic Literature,” in A. Orlov and B. Lourie, eds., The Theophaneia School: Jewish Roots of Eastern Christian Mysticism (Scrinium III; Byzantinorossica: St. Petersburg, 2007) 30-48.
• “The Watchers’ Whispers: Athenagoras’s Legatio 25-27 and the Book of the Watchers,” Vigiliae Christianae 61:3 (2007) 258-281.
• “Heavenly Images and Invisible Wars: Seven Categories of Biblical and Extra-Biblical Imagery and Terminology in the Acts of the Martyrs of Lyons and Vienne” Archaeus. Studies in the History of Religions, X (2006) 147-165. The article will also be published in the volume collecting the papers delivered at the Congress of the International Association for the History of Religions (IAHR, Bucharest 2006) and edited by Andrew Louth.

Articles in Romanian Journals:

• “Fenomenologia particulară a religiei” [“Phenomenology of Religion in Particular Instances with a Study Case on Maximus the Confessor”], Altarul Banatului 7-9 (1999).
• “Prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu în evenimentul comunicării cu El” [“The Sanctifying Presence of God within the Event of Communicating with Him: An Application of the Theory of Communication to Theology], Ianus 4 (2001).
• “Dikaiosyne şi regimurile ei de manifestare la Sfântul Apostol Pavel,” [“Dikaiosyne and Its Modalities of Manifestation in Saint Apostle Paul”], Altarul Banatului 10-12 (2003).
• “Noua şcoală de istoria religiilor” [“The New School for the History of Religions”], Idei în dialog [Ideas in Dialogue], August 2006.

Book Reviews

• Bradford F. Hinze and Irfan A. Omar, eds., Heirs of Abraham. The Future of Muslim, Jewish, and Christian Relations (Maryknoll: New York, 2005), in Journal for the Study of Religions and Ideologies 15 (2006) 107-109.

CONFERENCE PAPERS

NORTH AMERICAN PATRISTICS SOCIETY

• 2008: Origen between the Jewish and Greek Representations of the Godhead: Princ. 2.4.3 and the Reshaping of the Kabod Tradition into an Anti-Anthropomorphic Epistemology
• 2006: “Pistis as Apprehension and Dianoetic Appetency: Clement of Alexandria’s Phenomenology of Faith”
• 2005: “Athenagoras’s Legatio 25-27 between the Book of the Watchers and Evagrius’s On the Evil Thoughts”

SOCIETY OF BIBLICAL LITERATURE NATIONAL CONFERENCE

• 2007: “Melito, this New Enoch, the Divine Scribe: Typological Interpretation as Revelation of the Divine Mysteries in Melito’s Peri Pascha,” San Diego, CA, November 17-20.
• 2006: “Seeking to See Him at the Festival of Pascha: The Expectation Of the Divine Glory in Early Christian Paschal Materials and Rabbinic Literature,” Washington DC, November 18-21.

CONGRESS OF THE INTERNATIONAL ASSOCIATION OF THE HISTORY OF RELIGIONS (Bucharest):

• 2006: “Heavenly Images and Invisible Wars: Seven Categories of Biblical and Extra-Biblical Imagery and Terminology in the Acts of the Martyrs of Lyons and Vienne.”

PAPPAS PATRISTIC INSTITUTE (HOLY CROSS ORTHODOX SCHOOL OF THEOLOGY, BOSTON)

• April 2008: “Gregory Nazianzen and Gregory of Nyssa on the Paschal Divine Image of Christ: A Schema of the Cappadocian Paschal Christology”
• March 2007: “The Divine Essence, That Inaccessible Holy of Holies: Apophatic Theology Between Jewish Symbols and Greek Philosophical Concepts in Gregory Nazianzen’s Oration 28,3”
• Respondent to:

James Lee, “Mind and Memory: Recollection as Askesis And the Elevation of the Nous According to Basil and Nazianzen”
             David Newheiser, “Contextualizing Dionysius the Areopagite: A Response to Alexander Golitzin”

• October 2006: “Pascha and Salvation from Evil: Two Theories on the Origins, Nature, and Salvation from Evil in the Early Paschal Writings,”
• March 2006: “The Roots of the Origenian Mystical Allegory In Melito’s Mystery Typology,”

• Respondent to:

Matthew J. Pereira, “Sketching God’s Inward Self from God’s Outward Characteristics: The Theological Relevance of Gregory Nazianzen’s Employment of Schesis in Oration 29.16”

• October 2004: “Incensio Mundi. Apocalyptic Themes in the Paschal Homily of Pseudo- Hippolytus”

OTHER CONFERENCE PRESENTATIONS

• “Adam, a New Watcher? Romans 5, 4 Ezra 3, and the Invention of the Fall of Adam” (Graduate Student Enoch Conference, Princeton University, June 16-18, 2008)
• “Christian Idioms of Late Antiquity: The Study Case of the Acts of the Martyrs of Lyons and Vienne” (The Jewish Roots of Eastern Christian Mysticism Seminar, Marquette University, December 6, 2007)
• “Apocalyptic Themes in the Spiritual Doctrine of Ignatius of Antioch” (Orthodox Spirituality Lectures Series, University of Wisconsin-Madison, April 17, 2007)
• “Incensio Mundi. The Heavenly Temple and the Nature of Its Light in Pseudo-Hippolytus’s In sanctum Pascha” (Living in Antiquity: Jews, Greeks, and Christians, Villanova University, October 5-7, 2005)
• “Divine Temple and Light in Pseudo-Hippolytus’s In s. Pascha,” (The Jewish Roots of Eastern Christian Mysticism Seminar, Marquette University, April 26, 2005)
• “The Fire of Grace Ingressed in Flesh: The Internalization of the Image of Divine Fire In the Pseudo-Macarian collectio H 11. 1. 2-13” (Marquette University/Loyola University-Chicago Theology Colloquium, February 5, 2005)

TEACHING EXPERIENCE

• Teaching Assistant 2003-2007

Department of Theology, Marquette University. Duties included designing and grading student exams, conducting review sessions, occasional teaching.

• Course taught for the Diaconal Vocations Program of the Orthodox Church in America

Seminary-level courses for diaconal candidates unable to attend Seminary: Maximus the Confessor Fall 2006

• Courses taught at two High Schools, Bucharest

Introduction to Christian Theology 1998-1999
Philosophy, Logic, Psychology 1998-1999

HONORS

• Smith Family Fellowship, Marquette University 2008-2009
• Dissertation Fellowship, Marquette University 2007-2008
• Teaching Assistant, Marquette University 2003-2007
  

LANGUAGES

• Greek, Latin, Italian, Spanish, German: able to read with occasional help of a dictionary
• Hebrew, Coptic: beginner
• English, French, Romanian: fluent

MEMBERSHIP IN PROFESSIONAL SOCIETIES

• North American Patristic Society (NAPS): 2004
• Society for Biblical Literature (SBL): 2005
• American Academy of Religion (AAR): 2005
• Romanian Association for the History of Religions (RAHR): 2006

DEPARTAMENTAL WORK AND ACTIVITY

• Administrator of the “Jewish Roots of Christian Mysticism Seminar,” Marquette University (www.mu.edu/maqom), for the academic years 2005-2008.

• Participant; Convener (2003-2008).